marți, 10 ianuarie 2017

I'm single, but I'm not alone :)




Am stiut intotdeauna ca momentele de tristete ma fac, paradoxal, mai linistita.

Maratonul in care miile de ganduri alearga in fiecare zi se transforma intr-o plimbare pe  malul lacului, sub un cer senin de mai...

Fiecare gand se plimba relaxat, plutind linistit, lasandu-mi timp de analiza si rationalizare.
Apoi vine urmatorul gand, agale si el, se opreste, face cateva piruete gratioase si pleaca.




Mi-am petrecut cateva ore din aceasta geroasa dimineata stergand pozele de pe Facebook.
Curatenie de inceput de an, ar zice unii.

Sfarsit de relatie, as zice eu.

Dupa 2 ani si jumatate, ne-am despartit.
Civilizat, tacut si rece.

M-am uitat la fiecare poza pret de cateva secunde.
De cele mai multe ori, plansul mi s-a oprit in gat, ochii mi s-au umezit, mi-am simtit bataile inimii in tample, am tras aer in piept si am apasat delete.

Rand pe rand, am sters fiecare instantaneu in care apaream razand, imbratisati, in vacante...

N-aveam nicio poza care sa ilustreze tristetea, vreo furie arzatoare sau vreo dezamagire cumplita.
Desi amandoi ne-am simtit macar o data asa.

Tristi, furiosi, dezamagiti..

Noi, oamenii, nu dorim sa imortalizam aceste momente. Ele dispar in negura sufletului, stand acolo si arzand mocnit, dezlantuindu-se cand te astepti mai putin.
Iar cand aceasta se intampla, nu-ti ramane de facut decat sa le stergi si pe cele in care ti se vad ultimii molari pentru ca balanta se inclina in favoarea durerii.

"This is the end of an era" a spus unul din medicii sectiei de Gastroenterologie atunci cand i-am confirmat zvonurile ca mi-as fi dat demisia si ca e ultima mea saptamana de lucru. Era vizibil deranjat ca plec. Am lucrat bine impreuna. Am zambit si i-am spus ca nu e asa de grav.
Nobody is irreplaceable, doctor..

Ma astept la aceeasi replica din partea celor pentru care reprezentam un cuplu model.
Va zambesc si va spun ca nu e asa de grav. Doare, dar face parte din procesul de vindecare.
Exact ca la spital.

Cu bine, dragii mei..