I'm single, but I'm not alone :)

Am stiut intotdeauna ca momentele de tristete ma fac, paradoxal, mai linistita.

Maratonul in care miile de ganduri alearga in fiecare zi se transforma intr-o plimbare pe  malul lacului, sub un cer senin de mai...

Fiecare gand se plimba relaxat, plutind linistit, lasandu-mi timp de analiza si rationalizare.
Apoi vine urmatorul gand, agale si el, se opreste, face cateva piruete gratioase si pleaca.

Mi-am petrecut cateva ore din aceasta geroasa dimineata stergand pozele de pe Facebook.
Curatenie de inceput de an, ar zice unii.

Sfarsit de relatie, as zice eu.

Dupa 2 ani si jumatate, ne-am despartit.
Civilizat, tacut si rece.

M-am uitat la fiecare poza pret de cateva secunde.
De cele mai multe ori, plansul mi s-a oprit in gat, ochii mi s-au umezit, mi-am simtit bataile inimii in tample, am tras aer in piept si am apasat delete.

Rand pe rand, am sters fiecare instantaneu in care apaream razand, imbratisati, in vacante...

N-aveam nicio poza care sa ilustreze tristetea, vreo furie arzatoare sau vreo dezamagire cumplita.
Desi amandoi ne-am simtit macar o data asa.

Tristi, furiosi, dezamagiti..

Noi, oamenii, nu dorim sa imortalizam aceste momente. Ele dispar in negura sufletului, stand acolo si arzand mocnit, dezlantuindu-se cand te astepti mai putin.
Iar cand aceasta se intampla, nu-ti ramane de facut decat sa le stergi si pe cele in care ti se vad ultimii molari pentru ca balanta se inclina in favoarea durerii.

"This is the end of an era" a spus unul din medicii sectiei de Gastroenterologie atunci cand i-am confirmat zvonurile ca mi-as fi dat demisia si ca e ultima mea saptamana de lucru. Era vizibil deranjat ca plec. Am lucrat bine impreuna. Am zambit si i-am spus ca nu e asa de grav.
Nobody is irreplaceable, doctor..

Ma astept la aceeasi replica din partea celor pentru care reprezentam un cuplu model.
Va zambesc si va spun ca nu e asa de grav. Doare, dar face parte din procesul de vindecare.
Exact ca la spital.

Cu bine, dragii mei..

Abia astept sa..

Am scris odata despre inexplicabila stare de expectativa a oamenilor. Abia asteptam sa vina ziua de vineri, sa vina vara, sa vina Craciunul, sa vina VIITORUL...de parca acest lucru n-ar duce indubitabil la sfarsitul vietii noastre pe acest Pamant.

Tot incercam sa alungam momentul prezent, ca si cum ne deranjeaza, ca si cum e mult mai prost decat ceva ce urmeaza sa vina. Un lant de momente neprielnice, pe care le tot negam, le tot fugarim. Ne refuzam savoarea clipei, ne sugrumam si ne limitam bucuria..

In ciuda excelentei impresii pe care oamenii o au despre ei, la o privire semiatenta, acestia pot sa constate ca viata lor nu este altceva decat o insiruire oribila de momente pe care le ratam si de reflexe conditionate.

Acum cativa ani, pe cand ma aflam in vizita la Timisoara, mi-am cumparat dintr-un anticariat ambulant o carte de medicina ingalbenita de trecerea timpului. Am lipit-o cu indemanare si am rasfoit-o cu interes.
Am aflat atunci ca Pavlov a facut un experiment cu un caine. Il hranea la ore fixe, dar inainte de a face asta, savantul rus aprindea un bec. Astfel, patrupedul stia cand urmeaza sa primeasca farfuria cu mancare. Uite lumina - vine papica!

Intr-o zi insa, Pavlov a aprins becul, dar a uitat de farfuria de mancare.

Ce om si rusul asta!!!

Cu toate acestea, glandele salivare ale animalului au reactionat...

Interesata si mai abitir de viata rusnacului, am citit tot ce mi-a cazut in mana si pe Google despre el. Si, ce sa vezi?! Pavlov putea sa formuleze empiric teoria reflexelor conditionate, dat fiind faptul ca facea o groaza de chestii la ore fixe, in anumite zile.

Asa si noi. Niste mici pavlovi, imbolnaviti de reguli si obsesii compulsive.

Insa fara premiul Nobel...